Toamna pentru mine a fost mereu mai mult decât un anotimp – este o stare de spirit, o lecție de eleganță și grație în fața inevitabilei treceri spre o altă lume. Este timpul când natura își îmbrățișează sfârșitul fără teamă sau regret, ci cu o recunoștință profundă. Fiecare frunză care cade, fiecare adiere răcoroasă este o pledoarie pentru acceptare și asumare, pentru transformarea care vine fără zgomot, dar cu o putere liniștită.
Nu vezi nicio zădărnicie în mișcările toamnei – ea știe că sfârșitul este iminent, dar pășește cu demnitate și suavitate către iarnă. Fără grija părerilor din jur, natura se îmbracă în milioane de nuanțe, își răspândește aromele dulci-amărui și își spune povestea prin simțurile celor care știu să o asculte. Simte cum viața se retrage încet spre hibernare și, totuși, nu se teme. Pentru ea, transformarea nu este decât o altă etapă a ciclului vieții, o călătorie către serenitate.
Dar oare la fel e și pentru noi? Noi, cei ce trăim adesea în iluzia că putem controla timpul, că putem opri curgerea inexorabilă a vieții? Într-o lume în care alergăm dintr-o direcție în alta, uităm să ne oprim și să privim schimbarea drept ceea ce este: o parte inevitabilă a existenței noastre. Ne temem de propria noastră toamnă, de clipa când și noi vom trebui să pășim cu încredere și demnitate către propria iarnă.
Transformarea ne înspăimântă pentru că timpul, pentru noi, a devenit o povară. Ne agățăm de momente și ne lăsăm copleșiți de ideea că putem controla ceea ce este de necontrolat. În toată această zbuciumare, uităm că adevărata fericire nu vine din plăcerea de moment, ci din pace, liniște și recunoștință. Este o stare de curiozitate continuă, o deschidere spre tot ceea ce încă nu este, dar urmează să fie.
Încă din copilărie, toamna a fost anotimpul meu preferat. Îmi amintesc și acum bucuria pe care am simțit-o atunci când, la grădiniță, mi s-a oferit rolul ei în serbarea de toamnă. A fost momentul în care m-am simțit completă, de parcă aș fi primit un Oscar pentru trăirea intensă a fiecărui gest și cuvânt. În acele clipe, toamna nu era doar un personaj pe care îl jucam – era o parte din mine. Bogăția ei, frumusețea copleșitoare a culorilor care parcă îmi îmbătau simțurile, m-au purtat departe de lumea aceasta.
Aceeași euforie mă învăluie și acum, când stau martor smerit în fața acestei transformări eterne. Este un prilej de extaz spiritual, o reamintire a faptului că schimbarea nu este sfârșitul, ci doar începutul unei alte povești. Toamna îmi amintește mereu să privesc dincolo de aparențe și să găsesc liniștea, curiozitatea și recunoștința în fiecare etapă a vieții.
pune totul la îndoială, mai ales pe tine
The Witty Scribe
